Rezultatul proiectului “NENEA NAE FACE BAIE IN COPAIE”

Multumesc mult ca v-ati implicat in proiectul asta si scuze de intarziere, au fost niste “probleme tehnice”

Capitolul 1 – Ziua 1: Ne asezam aici?   Elfa

Capitolul 2 – Ziua 2: Ce bine ne-ar fi prins cate un barbat aici Anca

Capitolul 3 – Ziua 3: O sa ne ratacim, hai inapoi Najdhya

Capitolul 4 – Ziua 4: Ploua, ce facem azi? Ana-Maria

Capitolul 5 – Ziua 5: Angi nu se simte bine Yuri

Capitolul 6 – Ziua 6: Mi-e frica Yuri

Capitolul 7 – Ziua 7: O discutie intre fete Veverita

Capitolul 8 – Ziua 8: S-a enervat Raluca Roxana

Capitolul 9 – Ziua 9: Ce rau imi pare ca plecam. Nici mie… Mada

Capitolul 10- Ziua 10: In drum spre Bucuresti Lady

Toata ideea a fost sa va fac cunostinta intre voi intr-un fel, sa va arat cat de bine va sta “impreuna”.

Povestea nu are inca un titlu, dar sunt sigur ca o sa ii gasiti unul potrivit.

” <Titlu>”

Capitolul 1 – Ziua 1: Ne asezam aici?

– Ne asezam aici? intreaba Angi.

Raluca priveste atent in jurul ei si pare sa nu fie foarte convinsa.

– Nu stiu.. nu ar fi ok daca am mai merge macar 1 km?

– Am obosit, Ralu..  sopteste Angi fara vlaga. In plus, aici mi se pare a fi locul perfect. Uite cat de frumoasa e cascada aceea.

– Normal ca ai obosit.. nu faci miscare deloc. Vezi? Daca m-ai fi ascultat si ai fi facut putin sport , nu te mai plangeai acum. Aia nu e cascada, e doar o cadere simpla de apa. In timp ce vorbeste, Raluca isi priveste critic prietena.

– Ok, ne asezam aici, spune ea dupa ce se uita la imprejurimi.

Angi rasufla usurata si lasa jos rucsacul. Abia o mai tineau picioarele. Se aseaza, inchide ochii si inspira mirosul proaspat al ierbii. Sunetul apei care se lovea de pietre o linistea. Natura e atat de frumoasa.. Aproape ca ii venea sa faca o compunere. Raluca o aduse insa repede la realitate.

– Cred ca, inainte de toate, ar fi indicat sa ridicam cortul. Asa scapam de cea mai mare grija.. Apoi ne putem relaxa.

O aproba tacit si amandoua se pun pe treaba. Nu a fost usor, insa au reusit.

– Ai vrea sa mananci ceva?, intreaba Angi. Am niste fructe la indemana

– Inca nu, multumesc. Cred ca mai astept o ora, e de preferat sa ne odihnim putin inainte de a manca.

– Ok, tu stii mai bine. Angi se aseaza din nou si isi priveste prietena. Era frumoasa Raluca. Inalta, cu parul lung, de culoarea caramelului. Un corp foarte bine proportionat si tonifiat, dar era normal, avand in vedere ca era obsedata de sport. Analizand-o, simti o usoara urma de invidie. Din aceea sanatoasa, insa. In acel moment  ar fi dat orice sa nu aiba cele 10 kg in plus. Ar fi vrut sa aiba si ea parul lung si lucios, nu scurt, cret si negru.

– Crezi ca din acest motiv m-a parasit?

Raluca isi intoarse privirea catre prietena ei.

– Cum..?

– Crezi ca m-a parasit deoarece sunt grasa? Ai vazut.. cea cu care umbla acum e foarte slabuta..

– Nu stiu.. Habar nu am. Aveati totusi 4 ani impreuna..

– Da.. Asa e. Si totusi, uite ca m-a parasit. Asa.. ca si cand cei 4 ani ar fi fost 4 saptamani. Sau 4 zile.

Raluca nu prea stia ce sa raspunda.

– Angi, mai bine incearca sa nu-l mai aduci in discutie. Uita de el. Stam, ne relaxam cateva zile, apoi ne intoarcem si tu iti schimbi rutina de zi cu zi. Vii cu mine la sport, asta te va ajuta si fizic si psihic. Iesim mai mult, cunoastem lume. Si uitam de tot ceea ce ne face rau.

– Usor de spus..

– La fel de usor de facut. Trebuie numai sa vrei. Te-a parasit, asta e. Esti atat de tanara! O sa treci peste. Eu am trecut.

– La tine a fost altfel. Tu l-ai parasit pe el.

– Da, eu l-am parasit. Pentru ca m-a inselat. Si eram slabuta si atunci, asta ca sa-ti raspund oarecum la intrebare. Deci..

Ambele fete taceau acum. Priveau in aceeasi directie, insa mintile lor erau la sute de km departare una de alta.

– Mancam ceva? se aude slab vocea lui Angi, dupa 10 minute.

Raluca incepe sa rada.

– Sa fie clar. Zilele astea sunt ultimele in care mananci  ce, cum si cand ai tu chef. Dupa ce ne intoarcem acasa, te tin sub control. Vreau sa incepi sa ai grija de tine. O sa cunosti o multime de baieti si de acum incolo trebuie sa fii tu cea care alege. Ne-am inteles?

– Ok.. Promit.

– Bun atunci..

Rad amandoua. Atmosfera e mult mai destinsa deja. Povestesc vrute si nevrute in timp ca mananca. Se cunosc din liceu, au fost colege de banca. Au urmat aceeasi facultate si au ramas colege de banca. Si foarte bune prietene. Doua firi diferite dar care se inteleg foarte bine. Angi admira vointa si forta Ralucai, mai ales pentru ca nu se observa asta in imaginea ei extrem de feminina, in timp ce pe Raluca o induioseaza blandetea si rabdarea prietenei ei.

Au mai trecut prin ceva similar, cu vreo 6 ani in urma. Au fost alaturi una de alta si s-au ajutat reciproc, niciuna dintre ele nu isi putea imagina cum ar fi fost fara cealalta.

Uita-le din nou in acelasi tip de situatie. Si din nou impreuna.

Inainte sa iasa din Bucuresti si-au promis una alteia ca va fi ultima data cand vor mai plange din cauza barbatilor care nu merita.

Capitolul 2 – Ziua 2: Ce bine ne-ar fi prins cate un barbat aici

Dimineaţa anunţându-şi zorii, Raluca fusese cea care se trezise prima. Ieşise din cort, îşi întinse muşchii şi inspiră adânc aerul proaspăt de munte. Era, în sfârşit, liberă şi simţea cum libertatea îi înfiora fiecare nerv al corpului. Sportivă de fel, Raluca îşi urmă rutina zilnică, şi anume alergatul. Să o lăsăm să obosească în voie.

Angi, în schimb, era mai somnoroasă. Avea un somn convulsiv, agitat şi într-un final se trezi lac de sudoare. Avuse un coşmar, dar nu reuşea să îşi amintească ce. Uitându-se în jur, descoperi locul Ralucăi gol, şi se panică aproape instantaneu, dar zări un bileţel de la prietena ei, ce îi anunţa lipsa. Mai liniştită, Angi se îmbrăcă iute şi cu maţele chiorăindu-i de foame, pregăti micul dejun pentru două persoane. Nu dură mult şi sosi şi Raluca, gâfâind, cu limba de-un cot şi strigând de departe „Foameaaaaaaaaaaaa”. Se grăbi să ajungă la sandvişurile delicioase de pe măsuţa din faţa lui Angi.

–          Vai, Raluca, arăţi de parcă n-ai fi mâncat un secol !

–          Aşasuntdimineţilemordefoamedupăcealerg, mormăi Raluca în timp ce mesteca lacom sandvişul cu brânză telemea proaspătă şi roşii coapte.

–          Mama ta nu te-a învăţat să nu vorbeşti cu gura plină ? rosti, amuzată, Angi. Raluca îi aruncă o privire urâcioasă, de genul „Nu te lua de mama mea” şi continuă să mănânce. Angi ridică mâinile în semn de apărare şi îşi strânse resturile de mâncare.

Aceeaşi Angi admira culmile munţilor şi poiana minunată în care se aflau, departe de agitaţia Bucureştiului. Avea nevoie de o pauză şi încerca să guste din plin minunăţia naturii. Aşteptă ca Raluca să îşi termine masa, şi o întrebă:

–          Ralu, dragă, ce propui să facem, acum că am mâncat ?

–          Hmm … păi hai să explorăm împrejurimile, ce altceva am putea să facem, mă rog ? Aerul arţăgos al Ralucăi persista, în ciuda atitudinii împăciuitoare a lui Angi.

–          Hai, te rog, nu mai fi supărată. Nu a fost cu intenţie. Ştii că eu ţin la tine, da ?

–          Hai să ne pregătim ghiozdănaşele.

Raluca nu era o sentimentalistă. Se bucura de prietenia lui Angi şi îşi regreta comportamentul stupid, dar nu vroia nici în ruptul capului să arate asta. Totuşi, o ajută pe amica ei să umple ghiozdanele cu mâncare şi apă, precum şi cu altele trebuincioase. Astfel, cele două porniră la drum.

–          Uite, pe-aici e un lac, spuse Raluca după ce cercetă de-aproape o hartă ajutătoare. Hai să mergem !

–          De-acord, încuviinţă Angi.

Cele două fete luară drumul prin luminiş, urcând şi tot coborând poteci. Angi avea aparatul de fotografiat la ea şi tot încerca să surprindă locurile verzi pe unde treceau, precum şi pe Raluca în ipostaze incognito, deoarece, credea ea, acelea erau cele mai reuşite fotografii. Adevărul e că zona era foarte frumoasă. Pământul nu era foarte umed iar aerul răcoros din pădure parcă le curăţau plămânii. Arbori viguroşi se înălţau rugători spre cer şi acopereau cu coroanele lor bolta pădurii, lăsând puţin soare să pătrundă prin crengile acestora, luminând exact drumurile care traversau pădurea. Angi îşi închipuia că mergea pe drumul parcurs de Hansel şi Gretel în drum spre căsuţa magică a vrăjitoarei. Era cam exagerat, desigur, dar aşa era Angi. Îi plăceau foarte mult pinii, astfel că deseori rămânea în urma Ralucăi doar pentru a se opri şi a-i atinge, ca şi când şi-ar fi făcut transfer de seve.

–          Ce tot faci, Angi ? Hai că nu mai avem mult ! Raluca se bucura şi ea de peisaj, dar încerca să fie practică, pentru că dacă ar fi rămas prea mult în urmă, s-ar fi întunecat la drumul înapoi.

Trecând şi de o ultimă culme, cele două fete ajunseră, în sfârşit, la destinaţie. Era un lac ale cărui margini nu se vedeau în depărtare, dar care era înconjurat de o pajişte multicoloră, datorită florilor ce răsăreau din iarbă.

–          Ah, ce loc perfect ! exclamă, fără voia ei, Raluca.

Angi nu scoase nici un cuvânt. Era prea fermecată de ceea ce vedea. Îşi lăsase încet rucsacul jos şi căzu în genunchi, îmbrăţişând florile şi iarba.

–          Hei, dă-mi aparatul de fotografiat. Asta chiar merită imortalizat !

Angi nu schiţă vreun gest, astfel că Raluca luă singură aparatul. Ştrengară, îi făcu o poză şi lui Angi, aşa cu ochii pierduţi în zarea munţilor. Din nefericire, nu am reuşit să intru în mintea fetei pentru a şti la ce visa, dar fiţi siguri că era ceva frumos. Raluca o trezi la realitate prin râsul ei zgomotos, pentru că se uita la poza haioasă ce apărea pe ecranul Nikon-ului profesionist.

–          Am o idee, Angi ! Genială, ca întotdeauna ! Hai să facem baie în lac, vrei ?

–          Da, da ! Sigur ! Angi îşi dădu repede hainele jos şi fugi fericită înspre apele lacului. Ţipă puţin pentru că nu era aşa caldă, dar se obişnui mai apoi, şi se lăsă în voia înotatului.

Raluca o privea senină, dezbrâcându-se şi ea în acelaşi timp. Se uită în stânga şi în dreapta, apoi porni, puţin nesigură, spre lac. Încercă apa cu piciorul, apoi îşi întinse pur şi simplu trupul gol într-o săritură ce o trimise până la Angi. Din depărtare, orice zeu ar fi zis că două nimfe se jucau în lac. Ieşind la suprafaţă, Raluca o întrebă pe Angi:

–          Auzi, crezi că o să vină cineva la locul nostru de popas ? Ne-am lăsat ceva lucruri pe-acolo şi oarecum, mă tem.

–          Eh, ce a fost mai important am luat cu noi, aşa că bani, hărţi şi puţine haine avem cu noi. Plus mâncare. Nu te îngrijora.

–          La noi, nu se ştie niciodată.

Zbenguindu-se prin apă şi stropindu-se una pe alta, la un moment dat, Raluca spuse:

–          Ar fi culmea acum, ca în legenda aceea, să vină cineva şi să ne ia hainele de pe mal. Un bărbat, desigur ! Sau mai mulţi ! Haha ! De altfel, cine să ne vadă aşa, în toată splendoarea noastră, dacă nu nişte bărbaţi ?

–          Ce gânduri ai şi tu! Aici chiar nu am trebuinţă de nişte specii masculine. Eu mă bucur că suntem doar noi două.

–          Eh, ziceam şi eu … cu un bărbat sau doi mereu e mai distractiv. Şi uneori, mai util.

–          Hai să nu ne mai gândim la asta, bine ?

Raluca nu îi răspunse, pentru că se scufundă să caute scoici prin nisipul de pe fundul lacului. Da, bărbaţii, veşnica problemă. Era prea nestatornică astfel încât să îşi dăruiască inima unuia singur. Îi plăceau bărbaţii şi credea că încă e prea tânără pentru a se decide asupra unuia. Trebuia să încerce, să arunce piatra în apă … De fapt, cine nu o plăcea ? Raluca învârtea bărbaţii pe degete, datorită puterii ei magnetice de atracţie … dar parcă îşi dorea mai mult. Voia ceva imprevizibil şi nebunesc !

În acelaşi timp, Angi încerca să îşi alunge din cap gândurile care o duceau la Cristian, fostul ei prieten. Da, avusese doar unul singur, şi bun. A stat 4 ani cu el şi considera că era de-ajuns. Aşa că, pentru moment, nu dorea să audă de nici un alt bărbat.

Spre după-masă, celor două fete li se făcu o foame teribilă, astfel se înapoiaseră la locul de camping. Hainele se uscaseră, aşa că nu aveau de suferit din pricina frigului. Din fericire, nimeni nu le invadase locul, totul era intact. Angi căuta chibriturile, iar Raluca aduna vreascuri de prin jur, pentru un foc numai bun să ardă puţin frigăruile acelea gustoase.

–          Raluca, o strigă Angi pe prietena ei. Am o veste proastă.

Raluca veni repede, trânti surcelele la picioarele lui Angi şi îşi propti mâinile în şolduri.

–          Ce e ?

–          Ăăă, am uitat chibriturile acasă.

O căutătură urâtă brăzdă chipul Ralucăi.

–          Mda. Tipic ţie. Of, şi ţi-am zis să verifici ! Acum ce ne facem ? Ai căutat bine ?

Raluca nu aşteptă răspunsul, şi cotrobăi peste tot după cutiile de chibrituri. Într-un final, se dădu bătută. Nu le găsea.

–          Bun, să ne gândim, să ne gândim … cum naiba făceau ăia de la „Survivors” de pe Discovery focul ?

–          Le trebuia un cremene, cred, care era scăpărat cu amnarul….

–          Super. Avem aşa ceva ?

–          Nnnu … răspunse, tristă şi dezamăgită, Angi. În sinea ei se mustra pentru ameţeala de care dăduse dovadă.

–          Soarele abia că apune, deci nu vom putea face nici măcar şmecherii cu sticla şi raza de lumină. Cred că astăzi o să rămânem fără mâncare, dragă. Poate mâine dimineaţă o să avem mai multe şanse.

„Şi mai zicea că nu avem nevoie de un bărbat aici ? Pfff ! „ îşi zise Raluca în gândul ei. În cele din urmă, după minute bune de stat la poveşti şi uitat la poze, cele două prietene adormiră, în speranţa unei zile mai productive.